Dar munţii... unde-s?

Din straşina curat-a veşniciei cad clipele ca picurii de ploaie.

Ascult şi sufletul îşi zice, 

Eu am crescut hrănit de taina lumii şi drumul meu îl ţine soarta-n palme, 

nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte şi-n pieptu-mi larg credinţa mea o sorb puternică din soare. 

Din straşina carat-a veşniciei cad clipele ca picurii de ploaie. 

Ascult şi sufletul se-ntreabă: Dar munţii -

- unde-s?

 Munţii pe cari să-i mut din cale cu credinţa mea?

 Nu-i văd, îi vreau, îi strig şi -

- nu-s!

 Lucian Blaga / Poemele luminii